Am luat-o pe Mia de la grădiniță și am mers la magazin pentru a face câteva cumpărături pentru cina din seara asta, dar și pentru a-i asigura rezerva de banane și mere. În ultima perioadă evit să mă duc cu ea la cumpărături pentru că nu mai stă în coș și preferă să alerge alandala printre rafturi pipăind și mirosind tot ce reușește să ajungă cu mâna.

Azi, însă, nu am avut încotro așa că mi-a ținut companie. După ce am luat toate cele necesare, am ajuns la casă, Mi-am așteptat rândul cuminte, am plătit și eram gata să plec. Mia, însă, avea alte planuri, așa că a făcut stânga împrejur și s-a făcut nevăzută printre rafturi, repetând într-una că vrea apă. De voie, de nevoie, pentru că știu ce-i poate pielea dar și pentru că nu-mi doream să pornesc o zarvă cu țipete și lacrimi, am pus torba într-un colț mai ferit și m-am întors să-i iau o sticlă cu apă.

Între timp pantalonii ei gri mi-au dat de știre că fata mea a uitat că nu mai poartă scutec :). Cu alte cuvinte, tot ce-mi doream în acea clipă era să părăsesc cât mai curând incinta.

Mia mă aștepta deja la ușă bocănind cu degețelele ei mici sticla și cercetând pe toate părțile calorifelul de lângă geam.

La casa la care achitasem toate cumpărăturile erau două persoane care aveau destul de multe produse pe tejghea. La casa de alături – o doamnă cu câteva produse la vedere.

-Îmi permiteți, vă rog, să achit apa asta? întreb eu fluturând sticla și cei șase lei pregătiți pentru a plăti achiziția cât ai clipi.

M-a privit calm, și-a analizat produsele, apoi a zis:

-Și eu mă grăbesc, vedeți că nu am multe produse, dar….

Nu am mai ascultat până la capăt, i-am mulțumit pentru propunerea generoasă și i-am zis că voi aștepta la rând.

Am plătit și am ieșit. În fața mea – la doar trei pași distanță – doamna cu pricina.

Trei pași. Trei secunde. Atâta ne lipsește ca să fim un pic mai buni. Să avem un pic mai multă omenie.

Textul acesta nu e despre mine și nici despre întâmplarea prin care am trecut. Este despre neputința noastră de a vedea mai departe de trupurile care ne trec prin față sau așteaptă alături de noi transportul, rândul la casa de la magazin, verdele de la semafor. E despre respect și despre empatie.

Ne lipsesc multe, e adevărat. Suntem o țară cu oameni chinuiți, obosiți și supărați. Avem un destin greu de dus și suntem îndreptățiți să credem asta. Guvernele cad unul după altul, salariile nu ne ajung, iar viața bună care ne-a tot fost promisă pare tare, tare departe.

Totuși, unele lucruri pot să meargă bine dacă ne dorim. De exemplu, putem fi o societate educată dacă începem de la propriul exemplu. Azi să deschidem ușa în fața unei mame cu copii, mâine să ajutăm o bătrânică să ducă punga. Poimâine să zâmbim fără motiv și să-i urăm o zi bună taxatorului, vânzătoarei sau femeii care ne face cafeaua dimineața.

Bunătatea și blândețea, empatia și respectul sunt la fel de valoroase ca banii. Spre deosebire de averile în numerar, aceste calități pot fi ale noastre indiferent de vremurile prin care trecem, de locul în care ajungem și de partidul care ne conduce țara.

Sunt singurele bogății pe care nu ni le poate lua nimeni.

Nu-i așa?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!