M-am trezit într-o liniște destul de ciudată pentru ora șapte jumătate. Mia încă doarme, iar eu am în minte un gând care mă tot urmărește de zile bune.

Îi privesc chipul liniștit și îi mângâi obrazul bolfoșel pe care încă mai poate fi citită urma ultimei vânătăi obținute după o trântă făcută din plină viteză. Îi trag ușor cearșaful în carouri peste mânuțele dezgolite și părăsesc încet culcușul moale.

Pun de o cafea și înșir grăbită aceste rânduri în cele câteva minute care mă despart de știrile zilei.

De când a început să-mi imite fiecare acțiune, să fie atentă la fiecare detaliu și să adopte un comportament de agent sub acoperire ori de câte ori încerc să mănânc pe furiș o bomboană sau să închid fără să fiu observată ușa de la baie, înțeleg că sunt responsabilă pentru fiecare lucru pe care i-l îndes în bagajul pe care urmează să-l poarte cu ea în viață.

-Dacă o să-i repeți că este extraordinară, va începe să creadă în asta și va fi dezamăgită când va întâmpina probleme și nu va putea să le gestioneze! mi-a spus Nicu într-o seară târzie.

Raționamentul meu e altul, însă.

Pornind de la ideea că ești extraordinar pentru tine, nu pentru alții, pleci la drum înarmat. Cu temele făcute, cum ar veni.

Dacă în ecuația asta admitem ideea că nu există nicio situație fără de ieșire, iar soluțiile sunt de multe ori la un gând distanță, mă întreb dacă nu cumva premiza încrederii de sine ar avea mai multe șanse de izbândă decât îndoiala că s-ar putea să nu reușești.

Altfel spus, dacă tu ca și adult știi că poți, că ești puternic și că oricare ar fi problema vei găsi mai devreme sau mai târziu rezolvarea, atunci când ajungi în fața faptului împlinit – te concentrezi pe identificarea soluțiilor, nu pe luptele interioare dacă ești sau nu în stare să-i faci față.

În copilăria mea alta a fost abordarea, iar experiența proprie mă convinge în fiecare zi că lipsa încrederii în forțele proprii este un inamic aproape la fel de mare ca lenea sau incapabilitatea de a face anumite chestii.

În această ordine idei, eu am ales să-i pun fetei mele în bagajul pentru viață încrederea că este extraordinară și că fiind bună, blândă, educată și cu bun simț va reuși să ajungă acolo unde își dorește.

Aș fi tare curioasă să aflu ce puneți și voi în bagajul copiilor voștri. Între timp Mia s-a trezit și a reușit să-și dichisească pe cap o pălărie roz improvizată dintr-un bol din plastic.

Fug la știri.

Revin.

***

Îți mulțumesc că ești alături de mine și citești ce scriu. Contează. Mult. Dacă îți place ce fac, te rog să mă susții. Nu-ți cer bani, cer ceva mai mult: un pic din timpul tău prețios.

În cazul în care vrei să vezi ce mai scriu, te rog să te abonezi la blogul meu.

Dacă vrei să râzi de poznele pe care le face Mia, dă un like paginii Vise la Pachet.

Și dacă vrei să vezi ce gătim, cum dansăm, pe unde mergem și cum ne îmbrăcăm, vizitează-ne pe Instagram.