Copiii știu mai bine: iubirea nu cere scenarii

Una dintre fobiile mele cele mai mari are legătură cu câinii. Chiar și cu acei reprezentanți ai speciei care sunt drăgălași, frumoși și cu ochi albaștri. Sau căprui. Totuși, pentru că știu că, de regulă, oamenii cu suflet bun iubesc animalele, mă gândeam să găsesc o metodă de a trece peste fricile ascunse în sufletul meu, să o ajut pe Mia să fie blândă cu prietenii noștri necuvântători și chiar să-i îndrăgească.

Dar, ce credeți? Am constatat că nu e nevoie. 

După ce am trecut prin misiunea aproape imposibilă de a ajunge în parc fără a face opriri la fiecare treaptă, copăcel, pietricică sau gaură din asfalt, Mia a început să alerge cu patos printre băncile aranjate simetric. Sigur că a inspectat coșurile de gunoi, a verificat trăinicia vopselei și a încercat temperatura teracotei. Când era gata să facă o degustare a țărânei care găzduia câteva tulpini uscate ale florilor de cândva, a rămas nemișcată. Ea nemișcată – eu mirată și înghețată, dar nu din cauza frigului. 

Tiptil, tiptil s-a întreptat spre o bancă și cu licăr în ochi a întins mânuța mică și grăsuță spre botișorul umed al unui ditamai dulăul. L-a privit fix, i-a mângâiat întâi boticul, apoi a căpătat îndrăzneală și a trecut la blăniță. Stăpâna animalului a slobozit lesa și privea amuzată situația. M-aș fi amuzat și eu dacă aș fi fost ceva mai departe, iar în gura câinelui nu ar fi fost mâna copilului meu.

După ce am prins cât de cât la puteri, am zis pe un ton ridicat:

-Mia, nu se poate.

Fata mea m-a ignorat într-un mare fel, în timp ce stăpâna câinelui Haski m-a privit cu ochi mari și curioși.

-Da de unde știți că o cheamă Mia? a întrebat.

Pentru că mintea mea mergea cu viteza melcului, femeia a reușit să-și dea seama cum stau lucrurile și a adăugat ușurată:

-Ha, câinele meu tot Mia se numește.

Brusc situația a devenit și mai sublimă. 

Hârjoana celor două „Mii” a mai continuat preț de câteva minute. Nu mi-am văzut copilul niciodată atât de entuziasmat de o vietate. Interacțiunea s-a produs natural, fără nevoia intervențiilor din afară. Ea nu a avut frică, iar câinele i-a răsplătit încrederea. Am constatat că unele lucruri nu au nevoie de scenarii, planuri și catalizare. Ele pur și simplu se întâmplă. 

Firesc și frumos.

Dar la voi cum au mers primele interacțiuni ale picilor cu animalele?

Notă: Dacă îți place ce, cum și despre ce scriu, te rog să te abonezi la blogul meu. În cazul în care ți-a plăcut un articol, dă-l mai departe pentru a-l vedea și prietenii tăi. Aș fi recunoscătoare dacă ai aprecia pagina de facebook  Vise la Pachet. Pentru mai multe imagini despre cum savurez maternitatea alături de fetița mea, mă poți urmări pe instagram.

Îți mulțumesc și te rog să nu uiți: să fii mamă e minunat, iar aventura maternității abia începe!

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s