Depresia de după naștere: un hop sau un moft?

Când am ieșit de la maternitate, țineam în brațe un ghemotoc de om. Măsura cam cât brațul meu până la cot. Tot drumul până acasă a fost o continuă încercare stângace de a o alăpta în timp ce ea plângea necontenit. Acasă, mă așteptau baloane roz și litere cu numele ei înșirate prin tot dormitorul. Am așezat-o încet pe pat, și i-am lăsat pe membrii familiei s-o privească. După ce camera s-a golit, am înțeles că sunt doar eu și ea.

Mă uitam  cum stă așa, mică și neajutorată, cum mișcă ritmic buza de jos și cum oftează periodic. Mi-am lăsat capul lângă trupușorul firav pe care îl adusesem pe lume cu doar câteva zile în urmă și am început să plâng. Nu știu de ce plângeam, dar simțeam în suflet o tristețe îngrozitoare.

Îmi era jale de mine, de trupul meu care se chinuia într-o durere greu de descris, de viața mea care a luat o turnură necunoscută peste noapte. Îmi era frică de ce urma și mai ales îmi era teamă că nu voi ști ce să fac cu acest copil. Voi ști oare să fiu o mamă bună? Voi simți ce trebuie să fac în fiecare moment? Voi avea suficientă putere și răbdare?

Întrebările roiau cu zecile în mintea mea, iar lacrimile curgeau și curgeau. Mă simțeam tristă, singură, lăsată la ananghie…

Toată situația a durat vreo două săptămâni. Ziua parcă eram bine, se întâmpla chiar să fiu veselă. Odată cu seara, se așternea tristețea în sufletul meu. Și o luam de la capăt. Lacrimi, întrebări fără răspuns, incertitudini.

Nu înțelegeam de ce la mine nu e ca la celelalte femei. De ce nu am chef de viață? De ce nu mă simt binecuvântată și nu-mi vine să mă machiez, să-mi fac bucle și să pun pe instagram o fotografie cu hashtag-ul #happymom?

Acum, privind în urmă realizez că ceea  prin ce am trecut eu nu este nimic altceva decât depresia postnatală. Statisticile spun că aproximativ 40% dintre femeile care au devenit mame trec prin așa ceva.

Nu am crezut că voi scrie despre asta. Totuși, despre maternitate se spun atâtea lucruri, dar nu se spune totul. Mamele evită să recunoască că sunt momente în care le este greu. Momente în care plâng și clipe în care nu mai pot.

Eu am ales să vorbesc despre depresia pe care am avut-o după naștere pentru că sunt de părere că acest sentiment nu trebuie să fie neglijat și mai ales nu trebuie să fie negat.  Iar stările precum: plânsul frecvent, neliniștea, frica, iritabilitatea, lipsa plăcerii de a trăi, nu fac din noi niște mame rele. Nu suntem decât niște oameni puși în fața unei bariere psihologice, care poate fi depășită cu susținerea celor apropiați, cu răbdare și cu acceptare.

Acum tristețea din primele săptămâni a fost ștearsă cu un burete senin. Zilele au devenit pline de sens, iar serile – fără lacrimi.

P.S. Am scris această postare după ce am aflat că o cunoscută, tânără mămică, era pe cale să-și pună capăt zilelor din cauza depresiei postnatale. Cel mai grav este că soțul acestei femei nu consideră că depresia este o boală, ci mai degrabă un moft. 🙂

Dar voi ați trecut prin depresia postnatală? Ce v-a ajutat cel mai mult să depășiți această perioadă? Cum v-ați motivat, sau cine/ce a reușit să vă motiveze?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s