În viață e atât de important să întâlnim uneori oameni care să observe graba nebună cu care înaintăm, să ne someze, să ne oprească și să ne întrebe: „Hei, ce faci? Tu chiar nu vezi că nu mai poți?”

Pentru că da, oricât de perfecți încercăm să fim, oricât de multe task-uri tindem să ne asumăm, oricât de multe chestii încercăm să facem, și oricât de bine vrem să ne iasă, trebuie să recunoaștem că uneori clacăm.

Și ar fi bine ca măcar din când în când, să ne oprim din goana asta contra timp, să ne așezăm undeva la umbră și să ne întrebăm: „Hei! Ce faci? Mai poți?”

Acesta nu e un text despre ceva, nu este vreo cine știe ce filozofie de viață.

E o adunătură de litere puse laolaltă într-o noapte, pe la ora 3, în notițele telefonului, după ce am alăptat-o pe Mia.

Sunt niște gânduri care nu mi-au dat pace până nu s-au văzut puse în siguranță, pe hârtie. Măcar ocazional, ar fi bine să ne aducem aminte că deși credem că suntem veșnici, nu suntem.

Să fim mai buni, să ne iubim mai mult unii pe ceilalți, dar mai ales – să ne iubim mai mult pe noi. Asta ca să nu ajungem într-o zi să privim în oglindă și să întrebăm chipul de vis-a-vis: „Hei, ce faci? Tu cine esti?”