Învelită într-un prosop roz, cu chipiu cu floricele pe cap, boțul de om a coborât din brațele moașei direct în ale mele. Am primit-o cu extrem de multă iubire și căldură, și cu extrem de puțină experiență în „de-ale maternității”. M-a privit cu ochii pe jumătate închiși și a deschis gura așteptând. Eu, obosită după nașterea chinuitoare, zburam pe niște norișori pufoși de fericire, și o priveam cu admirație și recunoștință. La două minute distanță, obiectul admirației mele a început să țipe cât o ținea gura, nepăsându-i de sentimentele mele atât de profunde.

-Eh. Acuma-i acum. Hai să te alăptez, – am zis eu optimistă și prin fața ochilor mi-au trecut toate imaginile din revistele acelea cu  mame machiate, coafoate și fericite care țin la piept prunci bălai, cu bujori în obrăjori.

Hai pe dreapta, hai pe stânga, hai de la capăt, nimic. Tentativele mele se soldau cu eșec, iar plânsetul devenea din ce în ce mai ascuțit. Din ce în ce mai isteric.

Acum, de la înălțimea celor patru luni de experiență, îmi amintesc că în fiecare clipă în care încercam să alăptez și nu-mi reușea, îmi doream să renunț. Ba chiar în prima noapte, am mers așa, pe jumătate ținându-mă de pereți să caut doctorul de gardă și să-l rog să-i aducă fetei mele un pic de lapte praf că eu nu pot s-o hrănesc altfel.

-Ei, nu poți. Poți. Răbdare trebuie să ai. Mai încearcă ,- mi-a răspuns tânărul în halat alb în timp ce mă ajuta să ajung înapoi în salon.

Și următoarele încercări au fost nereușite și au sădit în mine un fel de frustrare și de frică.

„Sigur nu sunt o mamă bună. Atâta lucru nu pot să fac și eu pentru copilul meu. Când va crește va fi dezamăgită de mine”. Sunt doar câteva dintre gândurile care se cuibăreau cu încredere în mintea mea de lăuză. Cel mai mult în acele clipe îmi părea rău că nu am documentat înainte de a ajunge la maternitate toate aspectele artei de a alăpta.

Nu mai vorbesc de faptul că singura informație pe care am primit-o de la doctorii care au asistat la naștere a fost cum să-i propun sânul fetiței, și cum să verific dacă îi este sau nu foame. Cu alte cuvinte, prea puține informații pentru un om care a interacționat cu bebelușii doar atât cât i-a văzut în reclamele de la televizor.

Coșmarul a continuat și a doua zi, și a treia. Când am ajuns acasă, și am rămas doar eu cu ea, am zis gata. Hai să facem cunoștință. În mare parte datorită site-ului Mămica Alăptează am reușit să deprind o poziție de alăptare, care i-a fost și bebelușului meu pe plac. Au urmat săptămâni întregi de acomodare, de dezamăgire, de durere. Dar și altele de bucurie, de euforie și de o mândrie nebună când o vedeam fericită și mulțumită adormind la pieptul meu.

Alăptarea este cel mai minunat lucru care i se poate întâmpla unei femei.  Știu că sună ca un slogan rupt din cărți, dar, fetelor, pe bune așa este. Nu există sentiment mai frumos decât acela pe care îl trăiești atunci când îți dai seama ce legătură grozavă se crează între tine și copilul tău în timpul acestui proces.

Și chiar dacă mă trezesc de câteva ori pe noapte,  chiar dacă diminețile mele încep la ora 5 jumătate, vă spun pe cuvânt că e magie ceea ce se întâmplă.

Sunt convinsă că experiența mea nu este cu nimic mai specială decât experiența a mii de femei din întreaga lume. Dar mai știu că atunci, când trăiam acele îndoieli, acele momente de neîncredere, căutam să citesc poveștile altor mame care au trecut prin aceeași situație. Căutam să găsesc repere care să-mi ofere speranță și să mă încurajeze.

Mi-ar place să citesc și eu, la rându-mi,  istorii despre experiențele prin care ați trecut voi, cele care citiți acest articol. Dar mai ales, să aflu ce credeți despre faptul că în maternitățile din Moldova se oferă atât de puține informații despre un aspect atât de important cum este alăptarea?