Deschide ochii. Cu mișcări lente dar precise pipăie noptiera de lângă pat. Găsește deșteptătorul și apasă cu îndemânare butonul albastru. O voce ușor pițigăiată anunță ora șapte dimineața.

-Și se făcu lumină, – își zice în gând și, involuntar, schițează un zâmbet în colțul gurii.

Cu o mișcare vioaie își dă picioarele jos din pat. Pipăie speteaza, apoi peretele. Apoi mânerul ușii. Le-ar recunoaște atingerea dintr-o mie. De mai bine de zece ani așa interacționează cu lumea din jur. Nici nu-și imaginează o lume percepută altfel decât prin atingere.

L-am întâlnit în fața ușii de la apartamentul său, de la etajul întâi. Încerca încurcat să scoată cheia și să-și sprijine totodată ghiozdanul îndesat de echipamentul sportiv. După ce i-a reușit manevra, a căutat să atingă balustrada. A găsit-o repede și s-a sprijinit vitejește de ea. L-am urmat tacit spre stația de troleibuz.

-Bine-ar fi să prind un microbuz. Deseori mi se întâmplă să ratez chiar și două-trei consecutiv. Nu le văd. Dar nu-i nimic. Pentru fiecare microbuz ratat, există un troleibuz. Ele sunt mai răbdătoare. Așteaptă mereu în stație.

Nicolai Bondarev are 24 de ani, zeci de medalii obținute la competițiile de karate din întreaga lume, multă perseverență și ….doar 10% vedere.

-Văd siluete, dar și pe acelea prin ceață. Nu crede că e groaznic, (spune zâmbind, anticipându-mi probabil reacția). Când vezi foarte puțin, înveți să-ți imaginezi foarte multe. Îți poți testa limitele. Eu m-am obișnuit cu lumea mea, și nu accept noțiunea de „greutate”.

Pășește cu îndârjire, aproape fără ezitare. Drumul de acasă spre sala de sport îi este extrem de cunoscut. Îl parcurge zilnic.

-Chiar și de două-trei ori pe zi, dacă mă aflu în ajunul unei competiții serioase. De la șapte ani, sportul a devenit universul, durerea și refugiul meu.

Chiar dacă prin fața ochilor lui se perindă prea puțină informație, Nicolai privește semeț lumea. Cu optimism. Cu dragoste. Când și-a pierdut vederea a înțeles că trebuie să recompenseze prin altceva. L-a durut fiecare medalie pe care câștingând-o, ținând-o în mână, nu a putut s-o vadă. Le-a pipăit în schimb. Iar și iar, până le-a deprins fiecare încrustătură.

-Sportul m-a învățat în primul rând să fiu puternic. Să nu mă plâng. Când mergi la o competiție internațională, nimănui nu-i pasă cine ești și ce probleme ai. Acolo ai de ales între a fi bun și a ieși învingător, sau a-ți plânge de milă și a pleca acasă așa cum ai venit. Eu am ales prima variantă și încerc să-i facă față. Mă provoc în fiecare zi. Sunt momente în care mă simt rău și încerc să fac din asta o scuză pentru a nu merge la antrenamente. Apoi îmi dau seama că așa devin slab. Și eu nu vreau să fiu un om slab.

Își mută ruxacul pe celălalt umăr. O mână o ține în buzunarul gecii groase. Cu cealaltă își sprijină ghiozdanul. Înainte de trecerea de pietoni se oprește. Urmează câteva secunde de tăcere, după care pășește îndoielnic pe zebră. Mai face câțiva pași, nu prea grăbiți. De parcă ar vrea să se convingă de ceva. Apoi își reia mersul îndârjit. Când ajunge pe partea opusă a străzii, răsuflă ușurat.

-Într-un oraș cum e Chișinăul, chiar și cei cu vederea perfectă nu se pot simți în siguranță. De aceea, eu merg pe principiul: paza bună, trece primejdia rea.

Zâmbește. Senin. Cald.

-Multă lume nu știe că nu eu văd aproape deloc. Și chiar mă bucur că e așa. Nu mi-ar fi ușor dacă aș vedea oameni care îmi plâng de milă. Desigur, aș putea să cer o atitudine specială din partea celor din jur. Dar nu mi se pare corect. Eu pot merge, pot vorbi, pot să fac sport, să merg la competiții, să cunosc oameni. Am atâtea oportunități. De ce aș fi nerecunoscător? De ce m-aș victimiza?

Îl întreb despre planuri de viitor, despre scopuri.

-Mi-am propus să mă poziționez printre primii 100 de sportivi din lume la karate. Pentru comparație, acum sunt pe locul 203 mondial, deci e clar că trebuie să depun mult efort. Sportul e un fel de bătălie. Numai tu ești responsabil de succese, dar și de eșecuri. Important este să poți să ți le asumi.

L-am privit cum se îndreaptă spre sala de sport. Sigur pe el, plin de devotament pentru pasiunea sa. Când eram gata să plec, tânărul se întoarce, și cu un zâmbet ștrengăresc pe față îmi spune:

-Să știi că te-am mințit. Mă plâng și eu uneori. Când mă doare gâtul…

*Fotografii realizate de Andrei Mardari

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.